Europa, arhipelagul dezamăgiților

Când lumea civilizată a think-tankurilor transatlantice pune problema geopoliticii secolului nostru, accentele se așează pe evoluțiile zonei afro-asiatice, din Orientul Mijlociu și pînă în China. Europa apare ca un câmp eliberat de riscuri și redus, adesea, la analize financiare.

Dar, oare,  asta nu e o greșeală de strategie geopolitică?

Populația de 500 de milioane de locuitori a UE este o putere demografică a lumii, după China și India. Economia de 16 mii de miliarde de dolari a UE este mai mare decât a SUA și face din acest arhipelag economic, prima putere economică mondială.

Recent, Roma a salutat recent adoptarea Declației comune a membrilor care o compun. Documentul clasicizează, după cum se știe, o nedreptate conceptuală: instituirea ritmurilor și a intensităților diferite, fie că ele sunt de coeziune socială, de creștere economică sau de securitate.

”Vom acționa împreună, cu ritmuri și intensități diferite acolo unde va fi necesar, dar mergând în aceeași direcție, așa cum am făcut în trecut, în conformitate cu tratatele” spune documentul.

Proclamația este rotundă și scrisă în limba de lemn a birocraților bruxelezi. Documentul ne anunță o geografie a divizărilor, în care toți membri sunt asigurați că vor merge împreună-cum ar putea merge mebrii unei Uniuni?!– în aceiași direcție-ar putea fi și altă direcție, în afară de pro-vest?!-și în conformitate cu tratatele de parcă exista vreun risc ca o țară să acționeze în interiorul UE, dar în afara tratatelor?!

În realitate, din acest menu a la carte fiecare națiune își ia energia pentru consumul intern neglijînd în mod nesănătos, organismul, în ansamblul său.

O pleiadă de analiști politici mult mai fini cunoscători ai situației decât mine au arătat cum acest nou traiect european este manufacturat în Germania care, pe bună dreptate spun ei, are acest drept să rescrie destinul Uniunii pe care o susține economic.

Să fie oare, așa? Să fie interesul unui centru de putere ca forța ansamblului să se diminueze?

Să fie oare, util și sănătos, ca Germania să domine un spațiu de 16.000 de miliarde de euro sau un hard-core de contractat demografic și economic cu care, eventual, să facă o Uniunea mai mică? Putem fi de acord că toate experimentele sunt bune, cu excepția celor care ne omoară. Ca să fac o paralelă, cred că Trump este puternic și pentru că negociază cu forța celor 50 de state în spate și nu știu dacă o SUA mai mică ar fi la fel de proeminentă în economia mondială.

Instituțional, Europa lui Junker are trei grupuri: cel al eurozonei, cu buget propriu și monedă comună, cel al non-eurozonei dar având o ligă nordică cu Danemarca si Suedia care nu sunt deloc second-class și al treilea grup, în care suntem și noi, cel al țărilor non-Schengen.

Cu acestă realitate, poporul lui Junker merge spre alegerile europarlamentare din 2019. Efectele își vor găsi expresia în opțiunile oamenilor care vor resimți cum acest imens generator de frustrări care e Rezoluția de la Roma îi va îndepărta de valorile comune, va genera implozia solidarității și nenumărate derive economice. Dar fotografiile de la final sunt bune, zâmbitoare și desigur, plătitoare de impozit. Declarația de presă a lui Klaus Iohanis conține o veselie exotică în raport cu situația pentru că subliniază limitele dar mai ales modul în care vom continua să ne manifestăm europenismul: in cadrul actualelor tratate! În traducere, România va repeta ceea ce a făcut și până acum, consumând iluzia că rezultatele vor fi altele. Desigur, mai bune, căci de aceea suntem bine primiți în limba germană, ca sa fim optimiști. La granița firavă a acestui sentiment, stă să ne invadeze prostia.

De ce? Pentru că toată liturghia de la Roma stă pe două concepte. Unul ține de vitezele metadecizionale ale unor lideri și al doilea este ”cooperarea consolidată” sugerată, acum, ca fiind un panaceu miraculos. Dar oricine a citit un Tratat comunitar a putut să vadă că această instituție era consacrată în negocieri. În realitate, statele membre ar avea nevoie de ieșirea din cosmetica limbajului și intrarea într-o zonă de transparență decizională, din care conclavurile să fie extirpate și întronat un model inclusiv care să conțină mai mult decât un grup sau o zonă de Europă. Până în septembrie, Parlamentele naționale au dreptul și obligația să dezbată white-paperul lui Junker, așa cum îi place să-l denumească tocmai pentru a ne hrăni iluzia că nimic nu e presetat în acest acord.

Dacă liderii de la București, înțelepții mioritici ai acestei guvernări cu pilot german, vor dori să schimbe caietul de zbor al națiunii, atunci ei nu trebuie să mai ia ostatic națiunea română, în interesul propriu, cum s-a întâmplat după decembrie 2016. E nevoie de efortul conjugat al unor minți luminate din mediul academic și al tuturor specialiștilor pe dosarul UE și nu de fatalitatea debordantă a unor frunți înguste. Ieșirea noastră din Miorița nu e niciodată un gest tardiv. Dar asta ar fi, deja, un soi de realism magic.

Prin noua configurație a Tratatului, România ar avea nevoie de garanții juridice și politice, de o schimbare de terminologie care să genereze un shifting de abordări față de cetățeanul român, privit ca un contribuabil UE.

Poate nu e obligatoriu să fim parte a vreunei Uniuni, dar e obligatoriu ca în Uniunea în care vom fi, cetățeanul român să fie respectat. Munca miilor de medici care alimentează viața comunitarilor germani, italieni, francezi si chiar luxemburghezi, trebuie să fie respectată inclusiv prin drepturi juridice consacrate. Munca milioanelor de români care asigură coloana vertebrală a economiei UE trebuie aparată tot prin garanții juridice. Acesta ar fi calea prin care, finalmente, am ajunge la sentimentul de apartenență la spațiul comunitar. Altfel, instituirea acestui nou tip de ”cordon sanitar” pe model din interbelic, în interiorul UE va fi contraproductivă.

Germaniei nu-i slujește o Europă mai mică pe care să o țină, eventual, la butonieră pentru că abia atunci ar consfinți transformarea UE dintr-o putere globală într-una regională. O joacă de copil care dă foc casei, într-un moment de neatenție al părinților…Abia atunci, răzbunarea geografiei ar fi teribilă: UE s-ar putea denumi arhipelagul dezamăgiților și nu am fi departe de adevăr dacă am considera noua arhitectură europeană o ”trădare occidentală”-model 2017.